Crestina: Volume 1

Product Information

Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că foștii păgâni nu mai respectau zeii păgâni. [16] Evreilor le era permis acest lucru, dar nu și creștinilor, care nu erau considerați o religie pe motivul că toate religiile sunt străvechi. [16] Când se întâmpla un dezastru natural, o molimă sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii nesocotesc zeii păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor. [16] A nu participa la adorarea zeilor imperiului și a împăratului era considerat un act de trădare. [16] Dar a fi creștin nu era o infracțiune (pentru cea mai mare parte a acelor secole). [16] Primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini a fost Nero (54-68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n, și învinovățindu-i pe câțiva creștini pentru acel incendiu (Nero avea treabă cu creștinii din Roma, creștinilor din alte orașe nu le-a făcut nimic). Unii cercetători moderni au pus la îndoială corectitudinea relatării, deoarece această persecuție este menționată prima oară spre sfârșitul secolului IV d.Hr., ceea ce trezește suspiciuni că ar fi fictivă. [17] [18] Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.

Libraria Crestina UK Biblii | Libraria Crestina UK

secolul al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos - (definită în Conciliul din Efes (431) și cel din Calcedon (451) - și au rămas legate de nestorianism sau de monofizism, dând naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”:După ce Imperiul Roman s-a împărțit în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, în anul 395 e.n., Cel de apus a căzut rapid, în anul 476 e.n., iar cel de răsărit s-a grecizat în secolul al VI-lea, renunțând la numele de roman, în favoarea celui de bizantin, de asemenea, în cadrul Imperiului Bizantin a apărut o formă de creștinism total diferit de cel din apus, cu rit grecesc, iar în imperiu se vorbea greaca.De asemenea, biserica era subordonată statului, iar Împăratul Bizantin era egal cu apostolii, și venerat în Biserica Răsăriteană fiind pictat în icoane și pe pereții bisericilor. Patriarhul Constantinopolului, Capul Bisericii Răsăritene, era a doua personalitate în imperiu, după împărat cu toate că el era cel ce îl încorona și îi dădea însemnele puterii religioase în Catedrala Hagia Sofia din Constantinopol. El a încercat de multe ori să obțină o putere egală cu cea a rivalului său din apus, Papa de la Roma, dar nu a reușit, fiind supravegheat în permanență de împărat. De asemenea, de-a lungul timpului, au existat mici conflicte între Patriarhii Constantinopolului și Împărații Bizantini. Pliniu cel Tânăr s-a adresat împăratului pentru că nu știa ce să facă cu creștinii. [16] Creștinii încălcau interdicția de a se întruni (întrunirile de orice fel erau interzise în toată provincia de teama răzmerițelor). [16] Pliniu a ajuns la concluzia că cei care oferă jertfe zeilor nu pot fi considerați creștini. [16]

crestina translation in English | Italian-English dictionary

Biserica Luterană este o biserică creștină înființată de către călugărul augustin Martin Luther în timpul Reformei Protestante din secolul al XVI-lea. Această biserică consideră, de altfel, ca toate Bisericile Protestante, că Biblia este singurul izvor al credinței și că în ea se găsesc adevăratele învățături ale creștinismului; în consecință creștinii nu ar trebui să creadă în spusele Papei, așa cum fac catolicii, sau în tradițiile antice cum fac ortodocșii. Aspectul teologic principal al acestei biserici este faptul că toți oamenii se pot mântui dacă citesc și cred în Biblie. Această biserică a apărut în Sfântul Imperiu Roman, dar s-a răspândit rapid în Scandinavia și țările baltice. Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor. Dr. Tal Ilan, conform BBC Bible Mysteries ep. 4, "The Real Mary Magdalene", 7 martie 2004, https://www.imdb.com/title/tt1385060/Bart Ehrman estimează că în 60 d.Hr. erau multe sute de creștini în toată lumea (dar nu zeci de mii de creștini). [9] Un volum publicat de editura Universității Cambridge dă următoarele numere: 1400 de creștini în 50 d.Hr. și 7400 de creștini în 100 d.Hr. (cu mențiunea că acestea sunt estimate plauzibile și nu date absolut certe; în alte pagini Keith Hopkins ⁠( en) estimează că erau circa 7000 creștini în 100 d.Hr.). [10] [11] Articolul inițial care oferea aceste date a fost publicat la editura Universității Johns Hopkins. [12] secolul al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în secolul al V-lea în Occident în monahismul Benedictin. Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi, foarte curând, li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic, cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel. Cu toate că Biserica Greacă a pierdut multe teritorii și Constantinopolul a intrat în mâinile turcilor islamici, Biserica Slavă s-a bucurat de o perioadă de prosperitate. Încă din anul 988 e.n., Rusia avea o episcopie la Kiev, aflată sub jurisdicția religioasă a Patriarhului de la Constantinopol. Până în anul Marii Schisme, 1054, Episcopia Kievului a fost ridicată la grad de mitropolie și conducătoare a Bisericii Slave, dar tot sub ascultarea Patriarhiei Constantinopolului. În anul 1589 Mitropolia Kievului își proclamă independența față de Patriarhia Constantinopolului și își mută reședința la Moscova, unde se autointitulează Patriarhia Moscovei. În același timp, cnezatele scindate ale Rusiei se unesc și formează Imperiul Țarist Rus, cu capitala la Moscova, ce devenise noul centru al ortodoxismului și se autointitulează A treia Romă. Biserica Ortodoxă Rusă începe o expansiune spre Răsărit, pe tărâmurile Siberiei, fiind sprijinită de către țarii (împărații) Rusiei, care se considerau moștenitori direcți ai Imperiului Bizantin. Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină (apuseană) și cea greacă (răsăriteană). Pentru mai multe detalii vedeți Marea Schismă.

CANTARI CRESTINE VECHI // Harfa // Muzica crestina romana 10 CANTARI CRESTINE VECHI // Harfa // Muzica crestina romana

Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în secolul I e.c., creștinismul primar a avut, la început, o fizionomie predominant urbană, centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma. Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, supraviețuind, însă, în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.Herbert Smolinsky, Klaus Schatz: Kirchengeschichte der Neuzeit. Patmos, Düsseldorf 1993, ISBN (Leitfaden Theologie. 21, 2 Bände). Răspândirea actuală a creștinismului în lume. Bazilica Sfântul Petru din Roma, cea mai mare biserică din lume și unul dintre cele mai importante centre ale religiei creștine. Kors, Alan Charles; Peters, Edward, ed. ( 2001). „Sorcery in Christendom 900–1300”. Witchcraft in Europe, 400–1700 A Documentary History. University of Pennsylvania Press, Incorporated. ISBN 0-8122-1751-9. Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5.000 de ani. [6] Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lu

Istoria creștinismului - Wikipedia

jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu: Blomberg, Craig L.; Stewart, Robert B. ( 2016). The Historical Reliability of the New Testament: Countering the Challenges to Evangelical Christian Beliefs. B&H Publishing Group. p.414. ISBN 978-1-4336-9170-6 . Accesat în 14 iulie 2023. Wenham, David ( 1995). Paul: Follower of Jesus Or Founder of Christianity?. W.B. Eerdmans. ISBN 978-0-8028-0124-1 . Accesat în 14 iulie 2023. Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press, Pag.xv, 978-0-521-89452-4Cruciadele erau expediții militare organizate la îndemnul Bisericii Catolice, cu participarea monarhilor Europei apusene, în secolele XI-XIII, cu scopul de a elibera Țara Sfântă (Palestina) de sub dominația musulmanilor. În secolele X-XI, viața religioasă în Occidentul Creștin al Europei cunoaște o perioadă de revitalizare. Aceasta se manifesta prin mișcări de reformă în interiorul bisericii, așa cum au fost mișcările clunice și gregoriene, precum și apariția unor noi ordine religioase ( Ordinul Călugărilor Cistercieni ). Acest simț al pioșeniei a dus la creșterea numărului de pelerinaje către Locurile Sfinte din Palestina, aflată sub stăpânire musulmană încă din secolul VII . Creștinii puteau vizita Palestina, plătind o taxă impusă de arabii musulmani, dar situația s-a schimbat atunci când turcii selgiucizi au devenit conducătorii lumii Islamice, ucigându-i fără milă pe bieții pelerini creștini. De asemenea, și Imperiul Bizantin, care era ortodox, era și acesta în război cu Imperiul Selgiucid (care era islamic). Pierzând multe teritorii,în anul 1095, împăratul bizantin Alexios I Comnen a făcut apel la sprijinul Occidentului Latin, în ciuda Marii Schisme din anul 1054. Apelul a fost auzit la Roma de către Papa Urban al II-lea, care, fiind conștient de pericolul Islamului, a hotărât să îi ajute pe grecii ortodocși. El a predicat prin Conciliile de la Piacenza și Clermont, convingându-i pe oameni să lupte în Cruciade (de la latinescul crucifix=cruce), promițându-le că, indiferent de ce crime au comis (violuri, jafuri, omoruri) dacă vor lupta și vor muri în Armata lui Dumnezeu, toate păcatele le vor fi uitate și vor ajunge în Rai. Au apărut multe ordine de călugări războinici ( Ordinul Teutonic, Ordinul Ioaniților, Ordinul Templierilor), ordine ce au îndeplinit un rol foarte important în epocă a cruciadelor. Ulterior, papii au abuzat de puterea lor de a invoca cruciade, uitând de adevăratul țel (acela de a recuceri, în numele lui Dumnezeu, Țara Sfântă) și au inițiat cruciade în diverse alte scopuri: eliminarea unor secte eretice (exemplu: Cruciada împotriva albigensilor, o sectă ce considera că Biserica Catolică era malefică ) sau evanghelizarea unor popoare păgâne ( Cruciadele Nordice pentru catolicizarea statelor păgâne baltice) sau pentru stoparea expansiunii otomane ( Cruciadele Târzii) . Controversa investiturii reprezintă o perioadă de lupte între împărații germani și papii de la Roma pentru conducerea și supremația în Sfântul Imperiu Roman. Conflictul a început în anul 1075, când Sfântul Împărat Roman Henric al IV-lea a decis să numească el episcopii din imperiu, fără aprobarea papei. În vremea aceea, în Europa Apuseană, regii ascultau de papă, deoarece le era frică să nu fie excomunicați și să își piardă puterea; spre deosebire de Imperiul Bizantin, unde statul conducea biserica, în apus biserica conducea statul. Ca răspuns la ofensa adusă papalității de către Henric al IV-lea, Papa Grigore al VII-lea l-a excomunicat din Biserica Romano-Catolică iar poporul nu l-a mai recunoscut ca împărat roman și și-a pierdut puterea. Pentru a o recupera, Henric s-a dus la Roma să își ceară iertare, unde a stat trei zile în frig, până ce Papa a ieșit afară să îl ierte și să ridice anatema excomunicării deasupra lui. Cu toate acestea, controversa investiturii din cadrul Sfântului Imperiu Roman a continuat până în anul 1122, când a avut loc Concordatul de la Worms, unde s-a luat hotărârea că doar Papa putea numi episcopii. De asemenea, astfel de controverse au apărut și în Anglia și Franța, dar au fost rezolvate mai ușor . Jean-Marie Mayeur, Charles und Luce Pietri, André Vaucher, Marc Venard (Hrsg.): Die Geschichte des Christentums. Religion Politik Kultur. Deutsche Ausgabe herausgegeben von Norbert Brox, Odilo Engels, Georg Kretschmar, Kurt Meier, Heribert Smolinsky. Herder, Freiburg i Br. 1991ff (14 Bände, Online: Prezentare) Carrier, Richard ( 2 iulie 2014). „The prospect of a Christian interpolation in Tacitus, Annals 15.44”. Vigiliae Christianae. Brill Academic Publishers. 68 (3): 264–283. doi: 10.1163/15700720-12341171.